Cuisorul nostru si-a luat inimioara lui mica si metalica in dinti si a plecat la drum. A fost o adevarata aventura sa iasa din casa, insa tatal lui l-a condus pana la usa, asa ca nu a avut prea mult timp sa admire toate minunatiile din casa. Din cand in cand ramanea in urma, dar era aspru mustruluit asa ca se grabea sa il ajunga din urma pe tata. Se mai uita inapoi… ar fi vrut sa il insoteasca si mama. Dar ea ramasese pe raft, lacrimile curgandu-i siroaie. Ii spusesera ca o sa rugineasca de la atata plans dar durerea era prea mare: copilasul ei trebuia sa plece in lume. Stia bine cum stau lucrurile si ca asta era cea mai buna decizie, insa ii era greu.

S-a strecurat pe sub usa si a ramas singur. S-a descurcat mai greu cu scarile, insa in cele din urma a ajuns pe strada. Singurel… Nu stia unde sa mearga. Lumea ii parea asa mare. De unde sa inceapa?

In fiecare dimineata ma furisam la oglinda si dansam in fata ei, visand ca intr-o buna zi voi deveni celebru. Eram sigur de asta. Inainte ma speria gandul ca intr-o zi va trebui sa plec in lume si sa imi fac un rost. Acum insa asteptam acel moment cu mare nerabdare si ma pregateam constiincios. Citisem in reviste despre diferite dansuri, invatasem pasi si daca as fi avut si o partenera cu care sa dansez, totul ar fi fost perfect.

Intr-o zi insa, tata m-a urmarit pana la ascunzatoare si a inteles toata povestea. La inceput nu a zis nimic iar eu nu am mai mers la oglinjoara o vreme. As fi preferat sa ma certe, sa ma pedespseasca, dar tacerea asta nu faceau decat sa ma sperie. Dupa 5 zile in care nu schimbam cu el decat replici strict necesare, s-a apropiat si mi-a spus doar atat:

- E timpul sa pleci in lume!

Vezi si partea I - Oglinda

In seara aceea am mers cuminte la culcare, fara sa le suflu vreun cuvintel alor mei despre minunata descoperire. De fapt, abia spre dimineata am reusit sa atipesc. Intreaga noapte mi-am facut planuri si am asteptat cu nerabdare noua zi ca sa pot continua aventura. Cand m-am trezit, parintii erau ocupati cu treburile casnice, asa ca le-am spus ca merg sa citesc, si m-am indreptat spre oglinjoara. Tata ma invatase sa citesc mai intai folosindu-ne de cutia veche pe care erau inscriptionate date despre stramosii mei, iar mai tarziu de niste ziare vechi.

Am lustruit oglinjoara, cu ajutorul unor fulgi dintr-o perna, pentru ca imaginea sa fie mai clara, si am reluat exercitiul din ziua precedenta: dansam in fata ei, ma stranbam, ma ascundeam si apoi tasneam din nou in fata; poate ca era doar un joc dar ma distra si ma fascina in acelasi timp.

Cand mi-am dat seama cat de tarziu se facuse, am lasat oglinjoara si am continuat drumul pe etajerele pline de praf. Si… si…. si am descoperit o alta comoara: o cutie cu reviste. Spre deosebire de ziarele tatei (pe care le citisem de sute de ori), revistele aveau poze atat de frumos colorate… Am inceput sa citesc si am aflat ca in poze erau oameni. Nu vazusem niciodata vreunul dar erau incantatori. Atat de diferiti de noi si totusi atat de misteriosi, de colorati… Din cate am inteles, erau dansatori. Aveau costume frumoase. Am inceput sa dansez, mimand miscarile din poze. Parca si auzeam muzica si puteam zbura. Tata imi spunea mereu ca intr-o zi va trebui sa plec de acasa si sa imi gasesc o slujba, sa ajung cineva, inainte de a fi prea tarziu si de a pierde ocazia, asa cum li se intamplase lor. Acum stiam: vroiam sa dansez si sa ajung celebru!

Pot spune ca am avut o copilarie linistita, chiar fericita, pe care mi-am petrecut-o in mare parte alaturi de parintii mei. Nu duceam lipsa de nimic, sau cel putin asa credeam la acea vreme, pe cand nu cunosteam lumina zilei. Locuiam toti 3 pe un raft, intr-o pivnita unde nu mai intrase niciun om inca dinainte de a ma naste eu. I-am auzit pe ai mei vorbind odata ca ne aflam intr-o casa de la tara. Proprietara murise cu multi ani in urma iar copiii si nepotii veneau foarte rar. Si chiar de ar fi venit… cine sa mai gaseasca vreo utilitate unor cuie ruginite? Oricum, mamei nu ii placea sa vorbeasca despre asemenea lucruri de fata cu mine. Aveam insa o poza cu stramosii mei, decupata de pe o cutie veche. Privind acea poza, oricine isi putea da seama cu usurinta ca eram de vita nobila. Erau cuie drepte si stralucitoare. Anii trecusera insa, si parintii mei ramasesera singuri, iar rugina era cea mai clara dovada a unei saracii lucii. Toti ceilalti ajunsesera la ranguri dintre cele mai inalte (in functie de utilitatea care li se acordase - unii ajutasera la formarea usilor, a scaunelor, a meselor, altii tintuiau strasinic tablouri pe pereti).

Intr-o zi, am pornit la plimbare si am intalnit un prieten. Unde se ascunsese pana atunci si de ce nu stiam de existenta lui? Eram practic vecini! Era foarte amuzant micutul; nu stiu de ce, insa imi imita fiecare miscare. Uitandu-ma atent la el, am observat ca semana foarte mult cu ei mei. Ciudat lucru! Am inceput sa fac tot felul de miscari in fata lui, dar ma imita fara oprire. DA! Asta trebuie sa fie! Auzisem multe despre oglinzi dar nu vazusem niciodata una. Iar micutul acela hazliu eram chiar eu. Imi vedeam chipul pentru prima oara. Ma simteam de parca as fi descoperit o comoara! Am stat ore intregi in fata oglinzii, studiindu-mi fiecare miscare, cu un interes deosebit. Odata cu oglinda, mi-am dat seama ca erau atatea lucrui noi care asteptau sa fie descoperite si mi-am promis ca voi continua aventura….